"Repodenți" sau "respondenți"?

Întrebare: cine participă la sondajele de opinie?

Răspuns greşit: "repondenţii".

Răspuns corect: "respondenţii". Cu "s", pe cuvânt de om! Domnul DEX zice că vine din franceză: répondre, répondant. Vedeţi aici detaliile. Ştiu. Va intrigă "s"-ul lipsă. Îl găsiţi, însă, în latinescul "respondere", vinovat de existenţa verbului "a răspunde". Ne-am lamurit, dragi prieteni?

O să ziceţi că "încurcate mai sunt căile" limbii române... Nu vă contrazic :)

Preşedinţie, nu preşidenţie, stimabililor!

Campanie pentru prezidenţiale. Încă vreo lună de răbdat, adică.
Ce?

Multe, printre care şi pronunţii+ortografieri nefericite, de genul "preşidenţie", "preşidinţie","preşedenţie" (formă acceptată, ce-i drept, însă doar ca variantă).

Cine le spune?
Toată lumea care-şi dă cu presupusul: ziarişti, candidaţi, analişti, oameni de pe stradă.
De ce?

Pentru că i-ar durea gura să spună "preşedinţie", presupun. Nu am altă explicaţie.
Aşa se spune corect, "preşedinţie", cu "e-dinţi", da. Mai e corectă şi forma "prezidenţie", deşi este învechită. Întrebaţi-l aici şi pe prietenul DEX.

Mi s-ar părea de bun-gust ca măcar candidaţii la fotoliul de la Cotroceni să pronunţe corect numele funcţiei pentru care aplică. Ar fi un început.

Ministerul Educaţiei şi "publicurile" sale

Da, da! "Publicurile"- aţi văzut bine (daţi click pe poza de mai sus). Minunăţia de plural se lăfăie fix pe pagina de Internet a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării.
Cu un minim efort de gândire, realizez că "inovarea" din titulatură, dacă tot nu se aplică sistemului de învăţământ, se manifestă şi ea pe unde apucă: pe spinarea limbii române, de pildă!
 
 În inocenţa lor, domniţele de la Biroul de Presă s-or fi fâstâcit, pesemne, din prea multă admiraţie faţă de o distinsă domnişoară europarlamentar, care tulbura, nu demult, o naţie întreagă cu "succesurile" sale. Au mai contribuit şi nişte domni cu "almanahele" ,"serviciurile" şi, de-atunci, schingiuirea pluralului s-a răspîndit ca o molimă pe plaiurile Mioriţei.
(Sper că aţi apăsat pe cuvintele scrise cu alb şi subliniate, ca să vă mai destindeţi puţin.)

Să revenim la subiect.  Nu o să redau tot ce scrie DEX-ul despre substantivul "public", puteţi să vedeţi şi singuri, dacă apăsaţi aici.
 
 Reţineţi că "public" este un substantiv defectiv de plural, adică are formă numai la singular. A spune public-publicuri este la fel de strâmb ca în următoarele cazuri: cinste-cinsturi, foame-fomi-fomuri, lene-lenuri. Sună rău, nu? Desigur, pentru că sunt greşite toate aceste forme.

Ţineţi-vă bine acum! Eu nu m-aş mira prea tare dacă, peste o vreme, forma de plural "publicuri" ar fi menţionată în dicţionare, măcar ca jargon. De ce? Pentru că, stând de vorbă cu specialişti în publicitate sau în relaţii publice, i-am auzit de multe ori spunând "publicuri" sau "publicuri-ţintă" şi nu "publicul". Iată cum mi-au explicat: pentru ei nu există un singur fel de public, ci mai multe, fiecare având interese diferite, comportament diferit, reacţii diferite etc. În plus, ei dau cuvântului "public" un sens mult mai larg decât  vorbitorii obişnuiţi: orice grup de oameni care au un interes cât de cât comun se cheamă public.

Într-o manieră asemănătoare, fizicienii spun "fizica laserilor", în timp ce dicţionarele cer forma "lasere", iar matematicienii vorbesc de "numere aleatoare",  deşi dicţionarele insistă pe "aleatorii". Mai avem şi exemplul electroniştilor, care folosesc pluralele masculine rezistori, tranzistori, condensatori, etc. în timp ce dicţionarele reflectă felul de a vorbi al nespecialiştilor, cu terminaţia de plural neutru -oare.

Interesant, nu? Şi totuşi... până să avem dicţionare care să includă şi "publicurile" Biroului de Presă al Ministerului Educaţiei, eu le acord o bilă gri domniţelor de acolo. Va deveni albă cînd vor învăţa să pună virgule şi să formeze pluralul cum trebuie.

Tonul face muzica!

Să nu care cumva să-mi spuneți că nu vedeți nicio legătură între ton și educație! Credeți-mă pe cuvânt că există una: un om bine-educat nu va țipa niciodată ca un scelerat, nu în public, măcar, dacă acasă nu se poate abține cu niciun chip!

Ia să vedem: cât timp a trecut de când a ridicat cineva tonul la dumneavoastră? Când aţi ridicat dumneavoastră tonul ultima oară? Gândiţi-vă bine! Dacă nu vă regăsiți în niciuna dintre situațiile de mai-sus, ceva nu e în regulă - poate că nici nu trăiți în România, ci undeva în Suedia, unde poți să-l dai în judecată pe unul care țipă la tine și te stresează!

România este, prin excelență,  tărâmul tonului ridicat. Al sprâncenelor ridicate. Al mâinilor ridicate pînă în ochii interlocutorului sau al mâinilor coborâte în şolduri, când începe harţa. Vrei să spui ceva? Înfige bărbia înainte, mijeşte ochii şi setează-ţi volumul vocii la maximum. Trage aer în piept şi nu lăsa nici un alt glas să te acopere. Nu ezita să vorbeşti "fără perdea" - vei deveni mai popular. Nu te sfii să te umfli în pene cu averea, maşina, studiile tale sau cu alte posesii şi realizări impresionante. Ai uitat să ridici tonul? Eşti un om pierdut!

Sunt ani de când milioane de români se răstesc unii la alţii pentru a se face ascultaţi şi, eventual, înţeleşi. Seara, toţi se simt epuizaţi şi se-ntreabă ce i-a vlăguit într-o asemenea măsură. Vă spun eu ce.: țipatul. Ţipatul colectiv. Aproape nicăieri nu se mai vorbeşte pe un ton normal. La televizor, toată lumea răcneşte şi gesticulează haotic. Pe stradă, doi bătrânei care poartă o conversaţie îţi dau senzaţia că se ceartă. La cafenea, oameni aplecaţi jumătate peste masă par la un pas să se încaiere. Pînă şi copiii se stropşesc la cine apucă, pentru că aşa i-au "educat" desenele animate.

N-o să mă convingeţi că aşa a fost dintotdeauna şi că aşa sunt balcanicii, mai zgomotoşi. Noi n-am fost aşa. Nu eram aşa acum 20 de ani. Dar s-a produs o dereglare, o mutaţie. Dacă în anii gri ai comunismului am desăvârşit vorbitul în şoaptă, democraţia ne-a dus la polul opus: ne-a dotat, pe loc, cu staţii de amplificare. Până în '89 am suportat dictatura tăcerii. Acum ne zdrobeşte dictatura zgomotului.

Cum să mai sune dulce şi duios limba română, când nu mai este vorbită, ci ţipată? Inutil să mai spun că şi debitul verbal a ieşit din matcă, dus de valul răţoielii generalizate. Ce pretenţii de logică, exprimare corectă şi limbaj îngrijit să mai ai de la "oratorii" de modă nouă, preocupaţi doar să-şi contreze interlocutorii, vorbind peste ei? Este o misiune imposibilă să auzi 2-3 fraze consecutive duse pînă la capăt! Topica este dată peste cap, vocalele sunt sugrumate, finalul cuvintelor se estompează, în iureşul vorbirii, accentele pică pe unde nimeresc, pluralul se face la nimereală, iar "punctul" a fost înlocuit de o perpetuă virgulă. Ascultaţi un jurnal de ştiri, bunăoară. Veţi observa că finalurile de frază nu mai coboară, ci urcă, urcă mereu, pe virgule, lăsând impresia că textul nu se mai termină, că evenimentul nu se mai încheie odată şi că subiectele ştirilor se întrepătrund, cumva. Observ că este în vogă şi abrogarea proprietăţii termenilor, din dorinţa de a amplifica proporţiile unei situaţii:

- un accident cu 1 mort şi 1 rănit este, automat, un "carnagiu";

- o ploaie torenţială de 10 minute devine "potop";
- o uşoară scădere a leului se transformă în "prăbuşirea monedei naţionale";
- o situaţie confuză primeşte, gratuit, eticheta "în pragul colapsului";

- două-trei gospodarii inundate în Bucureşti duc la un titlu apocaliptic, de genul "Capitala - sub ape".

Totul pe un ton ridicat, alarmist, ore în şir.

Trebuie să revenim la normal. Este cel mai simplu lucru din lume să dezamorsăm tensiunea cu care singuri ne-am încărcat viaţa de zi cu zi.
Schimbi tonul? Schimbi totul!

Succes!

Bun-venit!

Dragii mei,

Mă doare sufletul când văd că, încet-încet, ne... sălbăticim. E un fenomen cu derulare accelerată, observăm cu toții asta! Deși ne place să ne raportăm, prin comparație, la țări civilizate, nu ne agităm prea tare să împrumutam bunele lor obiceiuri, ci doar hibele, de parcă am vrea cu tot dinadinsul să mergem în jos pe scara valorilor.

Nu vreau să fac pe alarmista aici, dar chiar ne ducem de râpă dacă nu ne schimbăm stilul ăsta păgubos de lasă-mă să te las!

Evident că nu dețin eu cheia tuturor problemelor. Îmi propun doar să-mi folosesc toată exepriența și să-mi pun la bătaie tot bagajul de cunoștințe și toată deschiderea pentru a rezolva, prin intermediul acestui blog, tot ce stă în puterea mea. Mai duc și alții această luptă cu morile de vânt, lucru pentru care îi felicit. Mă alătur lor și... vă mulțumesc anticipat dacă sunteți dintre cei care cred că mai putem schimba ceva în bine în România.

Fac, din capul locului, o precizare: voi încerca din toate puterile să evit stilul scorțos, explicațiile alambicate și simandicoase, dar și aerul superior pe care-l arborează, de obicei, profesorii. Optez pentru un limbaj decent, desigur, dar decent nu este sinonim cu obositor, plicticos sau sforaitor. Voi alege, deci, exprimări lejere, pe înțelesul tuturor, astfel încât cei care trec pe aici să nu plece cu mai multe nelămuriri decât aveau când au venit! 
Rețineți că umorul și ironia nu-mi sunt străine, așa că le veți gusta din plin în casa virtuală a Profei de Română!


Bine ați venit pe blogul meu!